Atunci cand il cheama pe tati

Cat credeti ca ii ia unui copil sa realizeze ca tatal lui a murit, ca moartea e ireversibila si ca nu il va mai vedea vreodata? Aproape 3 ani! Nu as fi crezut ca S si-l mai aduce aminte atat de bine, pentru ca era foarte mic atunci cand T a murit. Dar memoria lui ma suprinde pe zi ce trece tot mai mult. Atat memoria lui, cat si cuvintele pe care le rosteste, intrebarile pe care mi le adreseaza si lucrurile pe care mi le reproseaza. Mereu am mizat pe sinceritatea dintr-o relatie, iar relatia cu al meu copil nu face diferenta. La doua saptamani de la moartea tatalui lui am vorbit cu el si i-am povestit pe limbajul lui ce s-a intamplat. Da, am fost genul direct si am preferat sa nu infloresc, sa nu aduc lucruri in discutie despre care credem noi ca se intampla dupa moarte. Are suficient timp sa isi formeze singur o parere sau alta despre moarte si despre ceea ce se intampla sau nu dincolo de ea, iar eu nu il voi influenta in vreun fel. Asa ca el a stiut ca tatal lui a fost bolnav pentru mult timp, iar uneori oamenii bolnavi sau batrani mor. Nu stim sigur ce se intampla dupa moarte, dar unii oameni cred in Rai si Iad, alti oameni cred ca nu exista nimic. Cu aceste informatii am jonglat in toti acesti ani si de fiecare data cand aducea discutia despre T ii aduceam aminte ce s-a intamplat.

Curios a fost faptul ca de fiecare data cand vorbeam despre tatal lui, amandoi vorbeam destul de detasat. Nu pentru ca nu ma durea sufletul atunci cand ma intreba despre el ci pentru ca nu am vrut sa ma vada afectata. Daca m-ar fi vazut asa ar fi facut o conexiune cu intrebarile lui, ar fi considerat ca imi face rau (il cunosc prea bine) si ar fi evitat sa ma intrebe pe viitor. Iar eu vreau sa evit asta, indiferent de ceea ce ar intreba, de cate cutite ar rasuci in mine, prefer sa ma intrebe deschis si sincer. Dar toata detasarea asta a inceput de cateva luni, de cand ma intreaba, uneori cu repros, de ce tatal lui s-a imbolnavit sau de ce eu nu l-am ajutat sa se faca bine sau de ce nu l-am dus la un doctor mai bun. Iar intrebarile astea ma lovesc in moalele capului mai ceva ca picatura chinezeasca. Dupa atatia ani in care mi-am reprosat ca poate nu am gasit leacul minune vine copilul si ma loveste peste fata cu asemenea intrebari si reprosuri. Si…inspir, expir! Poate ca el doar scoate la suprafata ramasitele alea de vinovatie care mai treneaza cateodata in sufletul meu.

Dar acum doua seri…oh, acum doua seri! Eram la baie, el se juca in cada si imi arata cum poate sa inoate. Eu ii spuneam ca in curand va veni iar vara si vom merge la mare, ne vom balaci in apa si vom manca muuulta inghetata. Atunci a inceput:

  • Mama, unde e tati?  Vreau sa vina tati!
  • Sergiu, ti-am explicat ce s-a intamplat cu tati. Imi pare rau, nu mai putem sa il vedem. Ne putem uita la poze, daca vrei.
  • Vreau sa vina tati, sa vina tati! Nu e corect! Eu nu am vrut sa moara! Nu e corect, nici jocurile mele nu l-am invatat. Nu e corect! Taaaaatiiiii, taaaaati! Vino, tati!

Iar asta a continuat aproape jumatate de ora!

Oamenii apropiati ma cunosc si stiu ca eu plang extrem de rar si mai ales atunci cand e cineva langa mine. Dar se pare ca S e singurul om din lumea asta care reuseste sa imi dezactiveze singurele bariere emotionale de care nu mai trece nimeni. Iar acum doua seri am reusit sa adormim amandoi imbratisati si cu lacrimi in ochi, cu un copil care isi striga tatal de zeci de ori. In tot timpul asta, alti tati isi parasesc copiii, iar altii ar da orice sa ii creasca pe ai lor. Iar S are din nou dreptate: nu e corect!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.