Trei ani de psihoterapie

Vine octombrie si ma apropii usor, usor de 30 de ani. Acum cativa ani as fi fost trista pentru ca as fi considerat ca imbatranesc. Acum sunt fericita pentru ca am norocul acesta. Unii nu mai ajung vreodata la 30, 40, 50. Asa ca o sa ma bucur de fiecare zi asa cum am incercat mereu sa o fac. Insa, aceasta ocazie ma face sa ma uit in spate, in ultimii ani. La o prima strigare spun ca nu, nu am facut mare lucru in ultimii ani. Ca timpul a trecut si eu doar am supravietuit. Dar ma uit la pozele vechi si realizez ca sunt total alt om, atat fizic cat si psihic. Imi amintesc, cum acum 3 ani si un pic hotaram sa incep sa testez psihoterapia. Trebuie sa recunosc ca nu am mers cu inima deschisa deoarece credeam ca acolo mergi sa te plangi. Iar eu nu aveam timp si energie sa fac asta. Trebuia sa lupt in continuare, sa fiu optimista si sa caut solutii. Oricat de obosita eram noaptea si oricat de prost sau bine dormeam, creierul meu nu se opera. Atipeam si ma trezeam dupa jumatate de ora cu gandul ca mai am ceva de facut, ca mai am unde sa dau un email, ca in urma cu x luni citisem un articol despre un tratament. Creierul meu functiona la capacitate maxima si nu aveam de gand sa schimb ceva.

Dar totusi, simteam ca nu mai pot, ca am obosit, ca sunt epuizata. Ma vedeam si simteam o epava, de multe ori plimbata in largul marii, la mila curentilor de apa. Iar daca e sa imi aduc aminte prima ora de psihoterapie cu Alexandra, cred ca singurele doua propozitii pe care le-am rostit atunci au fost: Am obosit! Nu mai pot! Peste ele se adauga rugamintea mea de a face ceva sa fiu mai ok, sa imi spuna ceva, sa imi dea ceva, sa scoata o bagheta magica si sa imbunatateasca totul. Bineinteles ca asta nu a fost posibil, poate din acest motiv oamenii renunta la terapie, pentru ca se asteapta ca omul din fata lor sa aiba  reteta magica, iar acea reteta sa mearga pentru toti. Ce nu stiu oamenii e ca o relatie in psihoterapie se creaza in termen mediu si lung. Dar daca esti consecvent, sincer fata de tine, in primul rand, iar apoi fata de psihoterapeut, rezultatele vor fi wow. Si cred ca asta puteti observa in imaginea  din articol. In prima fotografie eram la ziua mea, implineam 27 de ani, ma simteam de 50 si ma durea sufletul ca pe un om de 100 ce isi pierde toate rudele apropiate de-a lungul vietii.

Alegeam totusi sa zambesc, asta a fost singurul gest care m-a tinut pe linia de plutire. Mi-am spus mereu ca daca voi inceta sa pot zambi, atunci lucrurile sunt grave. Dar pare ca am continuat sa fac asta. Apoi, pe parcursul psihoterapiei am simtit ca sunt mai bine. Eram pe naiba! Socul unei pierderi, faptul ca ramai responsabila pe viata pentru un copil, e atat de mare incat nu il simti. Parca te uiti la un film prost sau e un cosmar din care de abia astepti sa te trezesti. Si apoi urmeaza panica, noptile in continuare nedormite, la urma urmei, dupa 5 ani de insomnii sau dormit foarte prost, inca 2 in plus ce mai conteaza? Dar cel mai rau si mai rau, urmeaza atacurile de panica! Tin minte ca ii spuneam Alexandrei in telefon ca prefer sa stau iarasi 5 ani in tratamente, medici, radioterapii si orice mai e necesar, decat sa mai trec prin macar 5 minute de atac de panica. Da, pentru cei care nu au cunoscut indeaproape un atac de panica poate parea o fita sau o modalitate de a atrage atentia. Asta credeam si eu, dar mereu spun ca, daca exista ceva acolo sus, acel ceva sau cineva probabil rade de mine si imi mai da cate o palma peste ceafa. Tocmai din acest motiv, acum nu mai judec, poate ca toti ar trebui sa facem asta la un moment dat. Insa, ce vreau sa subliniez este ca dupa 3 ani de psihoterapie sunt total alt om. Da, cu ranile mele, fricile mele, principiile mele, insa un om mult mai evoluat din toate punctele de vedere. Un om care are grija de sufletul si fizicul lui in aceeasi masura. Un om care stie acum ce valoare are in aceasta societate, care nu se multumeste cu putin si care stie ce plus poate aduce celor din jur. Un om care stie sa puna limite atunci cand este nevoie, iar daca lasa garda jos  macar e constient de acest aspect. Un om care poate sa citesca in spatele unor simple cuvinte si nu lasa judecatile sa ii intunece deciziile. Asta face psihoterapia din om, il trece prin viata mai mult decat ar face-o orice facultate sau prietena. Pentru ca in cadrul acestor sedinte discuti liber, fara ca unul din cei doi sa fie subiectiv. Si nu, sper ca nu am oameni in jur care cred ca psihoterapia este pentru oameni nebuni. As zice ca e pentru oameni care se respecta suficient de mult incat nu doar merg in mall sa isi imbrace corpul cu cele mai scumpe haine, ci pentru cei care vor sa isi imbrace sufletul in cele mai bune sfaturi si informatii. Peace!

2 thoughts on “Trei ani de psihoterapie”

  1. Treizeci de ani e o vârstă frumoasă care, însă, îți demonstrează că anii trec. Sufletul, fizicul, mintea toate sunt altfel decât cum erau chiar cu un an în urmă. Pentru mine, la 30 începe adevărata viață, cea conștientă, reală.
    Cât despre psihoterapie, nu cred în așa ceva fiindcă nimeni nu ne cunoaște mai bine decât Dumnezeu și noi înșine. Teoretic, multe se pot spune, dar practic, din cele trăite- mai puțin.
    În fine, e doar opinia mea. Dacă ție îți ajută, înseamnă că pentru tine e un remediu.
    Multă sănătate și nu te mai gândi la vârstă! 🙂

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.