Atunci cand nu mai poti

  • Azi a fost ultima mea zi acolo!

Asa a sunat mesajul pe care l-am primit in whatsapp acum cateva minute. Expeditorul era traducatorul de la spitalul din Turcia, la care am mers cu Alexandra acum cateva luni. In caz ca nu stiati, de fiecare data cand mergi la o clinica in strainatate, ti se aloca un traducator care te insoteste la toate consultatiile, investigatiile. El este cel care iti da vestile bune, dar si vestile rele, pentru ca doar el traduce. Foarte putini medici sunt dispusi sa vorbeasca in engleza, pentru ca vor sa fie siguri sa intelegi exact toti termenii, astfel incat sa stii in ce stadiu se afla boala.

Domnul Y era un roman mutat de vreo 20 de ani in Turcia, cu tot cu familie, cu dubla cetatenie, un copil matur si la casa lui. Dansul era pensionar, iar la o consultatie la aceasta clinica a vazut un afis cum ca se cauta traducator in mai multe limbi. Fiind un om umblat de-a lungul vietii indeplinea exact caracteristicile cerute in fisa postului, motiv pentru care a fost angajat instant.  Insa, pe cat de frumos parea faptul ca pleaca de acasa, ramane activ si pe deasupra are un extra venit fata de pensie, pe atat de greu urma sa se loveasca de efectele negative ale acestei meserii. Noi am fost primul lui “caz” si imi dadeam seama de asta de fiecare data cand intra la noi in salon sau de fiecare data cand trebuia sa faca traducerea. In general sunt o fire mai analitica, logica, primesc vestile proaste foarte bine, nu ma afecteaza atunci, nu imi pica cerul in cap, nu ma apuca emotiile. Simt vestile proaste ca si cum s-ar lovi de un zid creat de mine, nu ma ating, pentru ca in momentul ala in capul meu se deruleaza problema, situatia si posibilele solutii sau metode care ar ajuta. Si in functie de metodele acelea creez diverse scenarii, unul mai prost, altul foarte prost si unul bun sau foarte bun. De abia dupa ce ruleaza toate astea in mintea mea, care pot dura secunde, minute, ore sau zile, pot sa ma las sau nu lovita de situatie. Atunci cand nu mai exista nicio solutie pic si nu mai vad o cale de iesire si totul e negru, dar totusi in coltul mintii mele mai exista acel 1% ca poate se intampla ceva, apare ceva, se asaza ceva si se rezolva. De cele mai multe ori acel 1% e doar in mintea mea, ca solutia nu mai exista demult, dar probabil asa functionez eu. Insa Y era genul de om care se consuma pe interior, ma mir ca a rezistat atatea luni. Era un om cald care doar cand intra in salon parca aducea un pic de lumina. Si nu era nevoie sa faca nimic, doar sa apara si sa iti zambeasca. Iar asta, intr-un moment atat de greu face diferenta.

Ce vreau sa spun cu acest mesaj? Ca nu toti oamenii pot face asta! Fie ca sunt platiti, fie ca sunt voluntari! Trebuie sa ai o detasare maxima de astfel de cazuri sau sa poti sa fii mai multumit de tine ca ai ajutat cu ceva, decat sa asimilezi in sufletul tau esecul atunci cand acea persoana nu mai este. Pentru ca altfel nu rezisti psihic si duci acasa cu tine toate problemele de la spital, de la asociatia in care esti voluntar sau  de la cazurile umanitare pentru care lupti. Si ar trebui sa apreciem mai mult munca unor astfel de oameni, ei nu lucreaza cu cifre, cu rapoarte, cu target. Ei lucreaza cu suflete, care astazi sunt, dar poate maine nu…

De multe ori ma intreaba oamenii eu cum rezist, ca mereu apar in vreun caz umanitar, mereu il distribui, fac ceva,donez ceva, rog oamenii sa participe activ la donatii. In prima instanta nu stiam ce sa raspund. Ma gandeam ca asa sunt eu construita sau ca moartea lui T oricum nu ar mai putea fi echivalata de o alta moarte, incat nu m-ar mai afecta fiind deja “trecuta” prin asta. Apoi mi-am dat seama ca, de fapt, pentru mine conteaza mai mult faptul ca am ajutat, ca am pus umarul la ceva bun, ca desi omul respectiv nu a fost vindecat , macar nu a trait ultimele clipe in dureri. Iar asta e suficient, desi cand imi aduc aminte de un singur om care a murit, imediat imi apar in minte ceilalti, cu tot ce au adus in viata mea. Si daca acum ceva timp spuneam ca atunci cand T a murit jumatate din mine si-a dat shutdown si nu isi va mai reveni niciodata, acum imi mentin ceea ce am spus, cu adaugarea ca cealalta jumatate doare ca naiba numai la gandul celor care nu mai sunt. Durerea transforma, ne transforma constant, niciodata nu ramane la fel. Sunt curioasa cum voi fi peste un an…

1 thought on “Atunci cand nu mai poti”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.