Ce voi face peste fix un an?

Cei care ma cunosc indeaproape stiu ca am o vorba: sunt curioasa ce voi face peste fix un an! Folosesc vorba aceasta de fiecare data cand am un moment mai greu si nu stiu cum sa trec peste el, nu gasesc solutia oricat de mult m-as lupta, nu reusesc sa fac o alegere oricat de tare as incerca, nu vad luminita de la capatul tunelului. Pentru ca da, chiar si oamenii optimisti au momente in care vad negru sau momente in care nu mai au speranta. Cam doua zile ma tine starea asta de negativitate, furie, dezamagire,suparare etc.. Astea doua zile in cazurile cele mai grele, in rest in cateva ore sunt iar zen. Altfel nu as putea functiona. Dupa perioada “neagra” creierul meu incearca sa caute solutii si le si gaseste, iar daca nu le gaseste isi imprima faptul ca sigur se vor rezolva lucrurile intr-un fel sau altul. Si atunci imi vine in cap fraza mea: sunt curioasa ce voi face peste fix un an! Moment in care ma calmez si realizez ca nimic, dar nimic nu e vesnic. E prea putin realist ca ceva rau sa dureze atat de mult. Iar daca stau sa ma uit in urma cu doi ani imi dau seama ca am avut dreptate cu speranta ca va fi mai bine. Acum doi ani aveam insomnii deja de vreo cinci ani. Prin insomnii ma refer la 3-4 ore de somn, adunate pe noapte sau nopti in care ma puneam in pat si nu reuseam sa atipesc nici macar un minut. Stateam si ma uitam pe tavan, incercam sa imi aduc aminte lucruri din trecut, ce am facut bine, ce nu am facut, ce as fi putut face mai bine, ce pot face acum ca sa fiu eu bine, oare cum va fi S, cum va creste el doar cu mine, o sa fiu suficient de buna pentru el, are nevoie de toata atentia mea, dar in acelasi timp trebuie sa gasesc solutii sa iau o pauza numai de la mamicenie, macar cateva ore pe zi, sa respir pentru ca eram epuizata psihic, fizic. Iar astea sunt doar o parte din gandurile de atunci. Si ma mai miram ca am insomnii… In scurt timp aflam ca doua femei dintr-un grup de Facebook drag mie mureau…fara drept de apel, de pe o zi pe alta. In acelasi timp o alta femeie era aruncata pe sinele de metrou.
Moment in care a inceput nebunia in capul meu, care s-a tradus prin atacuri de panica zilnice, timp de cateva luni. Atacuri de panica din ce in ce mai grave, mai lungi, mai dese. Atunci am realizat ca si eu pot sa mor! Atatia ani in care am umblat prin spitale, printre atatia oameni bolnavi, iar eu nu m-am gandit ca as putea sa ma imbolnavesc macar. Pentru ca nu aveam timp! Si uite cum frica de moarte a reinceput sa apara la suprafata! Atacurile de panica imi scadeau si mai tare acele ore putine de somn, iar lipsa de somn era un bun trigger pentru si mai multe atacuri se panica. Vedeti? Un adevarat cerc vicios. Ii spuneam psihoterapeutului meu ca eu nu ma vad iesind din situatia asta, ca eu cred ca o sa am atacurile de panica pentru tot restul vietii, iar eu nu vreau sa traiesc asa. Refuz atacurile, refuz lipsa de somn, refuz orice are legatura cu ele! In scurt timp incepeam sa racesc, sa ma doara spatele, capul, ovarele. Asta dupa ce timp de 5 ani cel mai mult am racit o zi-doua maxim si aia era o raceala cu putin disconfort. Intr-un moment de maxima disperare mi-a aparut in cap fraza asta si incepeam sa vad o luminita la capatul tunelului. Oricat de urata ar fi fost situatia era imposibil sa se mentina asa pentru totdeauna. In ritmul asta au continuat lunile, cu atacurile de panica, lipsa somnului, raceli si stari de rau, dorinta de a nu mai iesi din casa vreodata. Tin minte ca stateam  cate o ora pe  peronul metroului Unirii si incercam sa ma conving sa ma urc in metrou sa ajung la munca. Pentru ca din momentul in care puneam piciorul in metrou incepea starea de panica ce se termina atunci cand coboram in statia Pipera. Reincepea atunci cand ma urcam in autobuzul ce ma ducea la munca si se termina atunci cand coboram din el. Cam o ora dura nebunia! O ora dimineata, o ora seara! Si stiam ca daca macar o data nu ma urc in acel metrou si ma intorc acasa, pa si la revedere, nu as mai fi iesit prea curand din casa. Ma incuiam pe dinauntru si aruncam cheia pe geam! Totusi nu am facut asta, am ales sa merg in continuare. Cu multa, multa psihoterapie am reusit sa ma linistesc si au inceput sa treaca luni fara atacuri de panica. Mai apareau din cand in cand stari de anxietate, dar nu se mai finalizau atat de urat. Cert este ca un an mai tarziu nu mai aveam atacurile respective si am mai adaugat o ora de somn. Deci treaba cu “fix peste un an” functiona. De acolo am inceput sa fiu putin mai bine, iar starea asta s-a intins pe tot anul. Bineinteles, cu mici suisuri si coborasuri, pana am trecut pe langa Fundeni, mi s-a facut rau si am intrat cu masina intr-un stalp! Dap, fix intr-un stalp! Alt moment de recadere GRAV, cand mi-am dat seama ca orice as face ma intorc la aceeasi linie de start. Insa, de data aceasta oamenii de langa mine(nu eu) au reusit sa ma mobilizeze si sa imi revin. A fost prima oara in atatia ani in care eu NU am mai depus vreun efort sa fiu bine. Iar pentru asta voi ramane recunoscatoare mereu, in sufletul meu. Au mai trecut luni cu bune si cu rele, fara atacuri de panica, pana am primit un mesaj care mi l-a declansat pe cel mai puternic avut vreodata. Atac de panica ce a durat extrem de mult, ce mi-a paralizat fata in acele momente, pentru ca nu puteam respira cum trebuie si care aproape m-a lesinat, din lipsa de oxigen. S-a terminat urat! Sunt doua luni de atunci, dar stiu ca daca am trecut peste el niciunul care va veni nu va fi atat de grav. Si asta nu poate decat sa imi dea curaj. Ce am invatat din asta? Ca daca gandesti in perspectiva, daca iesi putin afara din situatie si te uiti la ea din exterior, cu siguranta vei vedea altfel lucrurile. Nimic nu e vesnic, iar o stare de rau de acum nu va mai fi la fel de rea si peste un an. Pentru ca vrand-nevrand evoluam, unii mai mult, altii mai putin, dar evoluam. Si gandind asa incepi sa te intrebi daca merita consumul de energie o stare temporara. Daca incepi sa crezi ca peste un an nu ar mai avea aceeasi importanta starea de acum, de ce ai mai lasa sa iti acapareze existenta?

Hmmm, sunt curioasa ce voi face peste fix un an! Voi? 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.