Cum sa iti refaci viata…NOT!

Acum o saptamana aparea interviul cu Dana Nalbaru, despre care eram convinsa ca va crea controverse. Stiam ca exista oameni pe care ii va ajuta, care acum sunt intr-un tunel negru, caruia nu ii vad capatul. Am fost acolo, stiu cum e. Sa vrei sa vezi o luminita, dar pe masura ce traversezi acel tunel sa te temi ca e infinit si ca de fapt luminita nu exista. Stiam ca exista oameni care se vor bucura pentru mine si ca imi vor sprijini deciziile. Dar in acelasi timp, stiam ca vor exista oameni care ma vor judeca si care vor considera ca x perioada de timp pana la cunoasterea unei anumite persoane este prea scurta. E imposibil sa fim toti de acord cu ceva, mai ales in situatii atat de delicate.

Daca in urma cu ceva timp as fi luat foc numai la gandul ca cineva emite astfel de judecati, recunosc, acum doar m-a amuzat. Insa a fost un amuzament partial amar. Inca ma doare oarecum ca oamenii care nu te cunosc sunt atat de aprigi in a te judeca, fara macar sa se gandeasca putin cum e pentru cel judecat. Si de cele mai multe ori, cei care judeca nu au avut parte de momente atat de grele in viata, asa ca le este infinit mai usor sa poata vorbi. Insa, pe de alta parte, ma bucur pentru ei. Pentru ca daca pot judeca atat de usor, inseamna ca nu au trecut prin astfel de situatii care sa ii aduca la acel nivel de intelegere. Si ce nu stii, nu te doare.

Am evitat sa raspund celor care au considerat ca “mi-am refacut viata” asa usor. Sau celor care au crezut ca daca nu m-am comportat ca o vaduva veritabila si nu am purtat negru, nu am stat inchisa in casa, nu mi-am plans de mila pe toate drumurile, nu am facut din cimitir o a doua casa, nu l-am iubit suficient de tare. Dar pentru ca, in continuare cred ca la un moment dat toti putem fi pusi in astfel de situatii, as vrea sa lamuresc putin aspectul refacerii vietii. In primul rand acest termen NU EXISTA! Nici cand iti moare copilul, sotul, sotia, mama, tata sau orice alta persoana importanta din viata ta. Cand iubesti pe cineva in asa maniera si atunci cand lupti atat de mult timp, cu toate puterile si pierzi lupta, nu exista ca refaci ceva sau treci peste. Inseamna ca te obisnuiesti sa traiesti asa. Asa cum oamenii se obisnuiesc sa traiasca cu un membru amputat, cu un ochi lipsa, asa te obisnuiesti si tu. Ori asta, ori MORI!

Si acum sa explic mai exact cum mi-am “refacut” eu viata:

  • Inca il visez de zeci de ori;
  • Inca am momente in care atunci cand mi-e cel mai greu ma intreb unde e sa ma ajute si ma rog sa aiba grija de noi;
  • Inca mi se face rau atunci cand trec pe langa spitalul in care a facut chimioterapia. Dovada ca ultima oara cand am trecut pe acolo am intrat cu masina intr-un stalp;
  • Inca simt ca atunci cand plec la drum lung am uitat ceva. Asta pentru ca eram obisnuita sa ii car dosarul cu acte medicale si calmantele.
  • Inca ma uit pe internet de spitale prin apropierea zonei in care urmeaza sa plec. Niciodata nu plecam de acasa fara sa stiu care e cel mai apropiat spital.
  • Inca mi se ridica tensiunea atunci cand vad vreun barbat imbracat in costum militar;
  • Inca am tresariri atunci cand imi intra pe card pensia de urmas a lui Sergiu;
  • Inca ma uit atent la barbatii de pe strada sa incerc sa ii gasesc o trasatura in vreunul din ei;
  • Inca raman cu privirea fixa la copilul nostru atunci cand ii gasesc o privire sau un gest comun;
  • Inca ma simt vinovata ca eu sunt aici si el nu;
  • Inca ma simt vinovata ca EU nu l-am vindecat, desi clar nu a depins de mine asta;
  • Inca ma gandesc la toate certurile noastre din orice prostie;
  • Inca incerc sa ii duc undeva sau ii arunc dosarul cu zeci de RMN-uri si CT-uri;
  • Inca ma intreb care a fost ultimul lui gand;
  • Inca regret ca in noaptea in care am plecat de la el nu l-am pupat pentru ca am simtit ca a doua zi nu va mai fi. Si nu eram pregatita sa imi iau adio de la el.
  • Inca mi se pare ciudat sa il strig pe nume pe finul meu, ce ii poarta numele;
  • Inca ii aud in minte tusea care mi-a mancat noptile ultimului an petrecut cu el;
  • Inca ma doare sa intru pe poarta cimitirului intr-o zi frumoasa in care, daca viata ar fi fost altfel, ar fi trebuit sa fim in parc, toti trei;
  • Inca ma intreb cum de eu sunt norocoasa care doarme, cu mainile copilului nostru, imprejurul gatului
  • Inca intru in casa cu strangerea de inima ca acum suntem doi, nu trei. Si lista poate continua la nesfarsit.

Cum mai pare acum situatia? Va place viata asta refacuta? Vreti sa facem un pic schimb? Sa vedeti cum e? Poate, in loc sa facem presupuneri, ar fi bine sa gandim mai in adancul unei situatii. Si sa ne intrebam – noi ce am face?!?! S-ar schimba lucrurile daca am alege sa traim intr-o viata de doliu? Oricum e un doliu partial, numai ca acela nu se vede, ca hainele pe care unii aleg sa le poarte. Iar cel care nu se vede, e mai greu decat celalalt. Ala te mananca pe interior, incet si sigur.

Viata nu e roz sau neagra. Are ataaaatea nuante. Daca ne-am impotmoli doar in asta, ce am face? Am tria oamenii la buni si rai? Haideti sa evoluam si spiritual, nu numai la locul de munca. Si haideti sa punem umarul la cladirea unei vieti mai bune pentru cei din jurul nostru. Iar o judecata aruncata, nu numai ca nu ajuta, dar de multe ori te doboara. Din fericire am ajuns, dupa multa munca, sa nu mai fiu atenta la criticile celorlalti, dar sunt atatia oameni care inca sufera din cauza asta.

Si nu uitati, o noua relatie, o alta perspectiva, un alt om langa tine, nu inseamna refacut. Inseamna ca ai avut curaj sa traiesti in continuare, dar ca de multe ori, te simti inca intre doua lumi. Iar cateodata nici macar nu stii careia ii apartii mai mult. Si atunci cand e mai greu in asta si vrei sa te intorci in cea de dinainte, iti dai seama ca nu te mai primeste inapoi, dar te arunca inainte, tot inainte.

Iar omul care iti sta alaturi in cele mai grele momente, nu poate fi decat demn de apreciere si respect. Pentru ca la bine multi stiu sa fie pe lista de prezenta, dar cand e mai rau, incep sa apara scutirile sau lipsa nemotivata, ca la scoala.

Si daca tot vi se pare putin si nu atat de insemnat sa fii prezent langa un om atat de bolnav ganditi asa in legatura cu persoana cea mai iubita din viata voastra: azi e posibil sa fie ultima zi, sau maine, sau poimaine;treziti-va in toiul noptii (din cele cateva ore de somn) si verificati daca e ok, daca respira, are febra sau ii bate inima. Dormiti de multe ori cu capul pe pieptul ei, nu numai ca vreti sa ii fiti aproape, ci ca vreti sa ii ascultati inima atat cat mai bate, pentru ca stiti ca in curand se va opri. Faceti un exercitiu de genul acesta vreo 1785 de zile. E mult? Putin? Si apoi vedem cat de repede un om isi reface viata, dar mai ales, cat de usor i-a fost. 1785 zile! Peace!

Interviul e aici:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.