Nu sunt puternica!

Suntem atat de obisnuiti sa judecam dupa aparente, incat orice fotografie postata in orice site de socializare, orice zambet vazut pe strada, orice haina colorata pe care o poarta un om ne dau impresia ca omul acela e bine. Ca e fericit, ca numai despre asta este viata lui, ca totul e roz si el are parte de norisori pufosi si unicorni zburatori pe cerul senin si instelat. Dar nu, nu e asa. Si stiu asta foarte bine. De cate ori nu am auzit, fara sa vreau, vorbe de lauda, de invidie, de admiratie, de orice, vorbe care nu au legatura neaparat cu realitatea?!? De cate ori nu am auzit ca nu port negru ca nu sufar, cand pentru mine cel mai puternic roz din haine, nu acoperea durerea, dorul si amaraciunea din suflet?!?

De cate ori nu mi s-a spus ca sunt puternica, ca reusesc sa jonglez cu un om bolnav, o casa, un copil, apoi un job reinceput?! Toate in acelasi timp! Iar eu simteam ca ma tarasc la propriu si ca nimic nu fac bine, ca  nu excelez macar pe o parte, ca asta sa imi aduca satisfactia necesara sa pot merge mai departe. De cate ori nu mi s-a spus ca am cel mai frumos si sincer zambet, iar in spatele lui statea atata dezamagire, de viata, dar mai ales de mine?!!? Sau ca sunt puternica si, desi am ramas singura, continui sa le duc pe toate, iar eu am momente in care mi-as da demisia de la viata. De la casa, de la job, de la ridicat din pat, de la orice.

De cate ori nu mi s-a spus ca am facut orice era posibil ca T sa mai fie inca aici si ca  nu am fost Dumnezeu sa il pot salva de la moarte? De atatea ori m-am gandit la cel putin o suta de situatii in care am gresit si poate nu am facut alegerea potrivita, ca el sa  mai fie langa mine macar o zi. Stiti cat inseamna o zi pentru un om care e mort de durere si dor si dezamagire, pe dinauntrul lui? O zi inseamna putin, dar pentru el ar insemna o eternitate. De cate ori nu vad cazuri, care au un final fericit, iar el nu s-a numarat printre ele?!? Credeam ca m-am impacat cu ideea asta, pana am aflat de un baietel care a avut fix acelasi tip de tumora, numai ca in alta parte a creierului. Iar baiatul acum e bine si ma bucur atat de mult, atat de mult pentru el si pentru parintii lui… Dar in acelasi timp sunt furioasa, furioasa pe cativa centimetri de nenorocire,care m-au lasat fara el, iar pe copilul meu fara tata!

De cate ori m-am trezit singura in casa pe care amandoi am visat sa o luam si sa ne traim serile imbratisati? Pentru ca nu aveam nevoie de mai mult ca sa simt ca  pot sa fac fata oricarui eveniment urat ar urma. Doua brate, atat! Sau de cate ori nu ma dezamagesc cei din jurul meu si mereu imi doresc ca el sa fie aici, sa ma protejeze de tot ce e rau, asa cum a facut-o atatia ani?!?Numai ca nu mai e si orice as face, orice as gandi, de oricate ori m-as trezi noaptea cu gandul la el, nu mai vine. Si nu pot accepta asta, dar cel mai mult ma  sperie ca nu as putea accepta asta vreodata.

Si nu mai vreau sa aud cuvinte de lauda, de admiratie. NU MAI VREAU! Ma obosesc teribil si eu nu ma vad asa. Sunt imprastiata, ma tarasc cu mare parte din lucruri, in viata de zi cu zi. Sunt departe de a fi de admirat si invidiat. Fac atat de multe greseli incat ma infurie maxim cand ceilalti ma vad asa cum eu nu pot face asta.

Acum ma cert pe mine, dezamagita de ceea ce sunt, de cum ma vad in viitor si de cum ma percep ceilalti. Si ma biciuiesc pentru ca prin durerea asta imi mai aduc putin aminte de el. De durerea din ultimii ani, in care am trait impreuna, dar o durere care imi aduce aminte, ca indiferent de ea, el era acolo. Iar acum nu mai e!