Ține ochii deschiși!

Mereu am fost genul de om care încearcă să scoată ceva pozitiv din orice. Fie că este ceva ce pentru alții este neînsemnat, fie că pentru alții este negativ, cumva am capacitatea de a vedea chestiile pozitive. Cred că e o metodă bună de a face față anumitor evenimente din viața mea, nu e ceva forțat, ci pur și simplu vine natural. Însă, parcă toate aceste trăiri se intensifică atunci când plec de acasă, din zona mea de confort. Trecând peste stările mele de anxietate, care pot deveni reale atacuri de panică, reușesc să plec de acasă. De ce? Pentru că îmi face bine câte o evadare, pentru că reușesc să mă conectez cu al meu copil la un nivel la care nu reușesc acasă. Iar pentru el e bine să vadă oameni noi, culturi diferite, obiceiuri variate etc.. Și i-am promis că în fiecare an va vedea câte o țară. Asta pentru că ador să călătoresc, tatăl lui era genul care ar fi plecat de acasă constant. De ce nu aș transmite și copilului aceste experiențe?

Mi-au spus câțiva prieteni că este prea mic și că nu va ține minte mare lucru. Posibil să nu, dar EU voi face asta. Eu îmi voi aminti de fiecare plecare a noastră și voi retrăi sentimentele care ne-au legat. Pentru că asta contează pentru mine cel mai mult, în momentul de față, experiențele, trăirile acumulate, nu mobila de zeci de mii de lei din casă sau alte lucruri materiale. Și totuși nu e ușor, chiar nu e.

Azi am plecat spre Berlin, iar avionul a avut întârziere o oră. Pentru copii o întârziere de o oră, dacă se mai suprapune cu ora lor de somn , este ceva GRAV! Așa că, timp de o oră, probabil ne-a cunoscut tot aeroportul, probabil am transpirat cât pentru 3 ani. Însaa, tragem aer adânc în piept și mergem mai departe. Așa cum am făcut când am urcat în avion, deși creierul meu era făcut praștie, iar S se agita mai mult ca o sticlă de Pepsi scăpată pe jos. Și zâmbeam ironic în sinea mea, o să fie două ore de zbor “minunate”. Deja îmi era milă de persoana care se va așeza langă noi în avion și mă întrebam cât va rezistă până va cere parașuta să sară din avion, numai să aibă liniște. Daaaar, surpriză! De data asta(ca și data trecută, de altfel) s-a așezat langă noi un tip parcă pregătit pentru ce va urma. Măi, așa a și fost! Da, Sergiu a plâns (după mâncare, deși devorase un sandviș în aeroport), a mârâit, oftat, agitat, sărit pe scaune, dar omul ăla a reușit să îi capteze atenția cumva. Și în timpul ăsta s-au și jucat, s-au salutat cu mâinile, au vorbit etc.. Iar eu mă gândeam că va fi horror! Iar la aterizare a rămas cu noi să se asigure că suntem ok și că plecăm în siguranță spre hotel. Deși era un necunoscut…

Apoi am plecat spre hotel, unde am vorbit tot drumul cu șoferul, despre Holocaust și tot ceea ce a implicat el, pornind de la monumentul pe care vreau să îl vizitez. Atât de prinsă am fost în conversație încât mare lucru din oraș nu am apucat să văd. Ah, iar înainte de a urca în avion, în aeroport, o tipă își pierduse banii, câteva sute de euro. Am văzut că de îndată ce i-au scăpat pe jos, un tip s_a aplecat și i-a înșfăcat. Mă și gândeam să alerg după el, dar în secunda doi o bate pe tipă pe umăr și îi întinde bănuții . Păi cum să nu îți începi ziua bine? Când peste tot sunt fapte bune, dacă ai ochii suficient de deschiși e imposibil să le ratezi.  

Oh, Berlin, Berlin, ce ne mai pregătești?  

Advertisements

1 thought on “Ține ochii deschiși!”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.