Doar…iubiti!

Vorbeam zilele trecute cu un prieten, despre cat de diferiti suntem si cat de greu este sa iti gasesti pe cineva compatibil in ziua de azi. Sa fie cineva, care sa iti impartaseasca aceleasi pasiuni, aceleasi teluri in viata sau omul alaturi de care sa fii sigura ca vei avea parte de tot ceea ce iti doresti. Pentru ca noi asta cautam, calea usoara, cui ii place sa se chinuie, sa faca anumite compromisuri si sa aiba grija de fericirea celuilalt mai presus de a lui? Apoi mi-am adus aminte de 2008, anul in care l-am cunoscut pe T. Nu mi-a luat mai mult de o secunda sa imi dau seama ca el e omul langa care vreau sa imbatranesc. Si nu a fost nevoie sa vorbeasca, sa faca ceva, doar sa apara in fata mea si sa zambeasca. Avea un zambet inconfundabil, care emana bunatate, caldura si iubire.

Dupa 1 an in care am stat in orase diferite a venit timpul sa ne mutam impreuna. Aveam 18 ani, iar el 25. Cred ca diferenta de 7 ani a facut diferenta intre ce a fost si ce ar fi fost daca nu era ea. Si ne-am mutat… Cum sa va spun? A fost cel mai provocator an de pana atunci, iar asta o sa o zic intr-un mod frumos. Asta pentru ca eram atat, dar ataaat de diferiti incat si in ziua  de azi ma intreb cum de am rezistat aproape 10 ani impreuna. Si am mai fi rezistat cel putin 50, fara urma de indoiala. Eram efectiv ca apa si focul, iubeam ciocolata, el vanilia, eu lenesa si as fi dormit non stop, el activ si 2 ore de somn ii erau suficiente pentru o saptamana. Daca stau sa contorizez asemanari, reusesc cu greu sa  fac o listuta, dar la deosebiri eram campioni. La diferentele astea se adaugau ranile cu care am venit amandoi in aceasta relatie. Rani din copilarie sau relatii anterioare cu oameni care, intr-un fel sau altul, ne-au dezamagit. Au plusat parerile celor din jur care credeau ca sunt doar o pustoaica fara minte, iar el un barbat matur care isi doreste distractie, apoi cand  o sa  se sature o sa isi caute o “femeie adevarata”. Mai, primul an a fost despre cearta, despre a descoperi cat de diferiti suntem unul fata de celalalt, dar si despre iubire. Sa dea naiba, ca pe cat ne certam pe atat ne iubeam si aveam grija unul de celalalt. Si au fost zile grele in care el muncea enorm de mult, in care nu aveam bani si numaram ce avem in pusculita pana la salariu. Dar ne iubeam. In toata nebunia aia creata de facturi, chirie si diferente mari de opinie, reuseam sa  ne  iubim. Apoi apa si focul au inceput sa se domoleasca si sa preia lucruri de  la celalalt. Pentru ca in sinea noastra, amandoi eram oameni buni, care cautau iubire, dar care se ascundeau in spatele unor rani vechi. Rani care si acum exista undeva in spate, cu care voi lupta toata viata, dar pe care sunt hotarata sa le rezolv mai devreme sau mai tarziu.

Iar anii au cotinuat sa treaca, marile “defecte” s-au atenuat, eu am crescut “mare” langa un om deja crescut, dar in toata cresterea lui, el si-a adaugat niste trasaturi de invidiat, trasaturi pe care unii dintre noi nu le asimilam toata viata. Apoi au trecut anii, au urmat alti 4 frumosi, dar nu lipsiti de probleme. Ani in care am ras, am plans, mi-am pus inclusiv bagajele la usa, dar nu am putut pleca. Cand ne-am cunoscut mi-a spus ca daca voi decide sa plec el nu va spune sa raman, considerand ca sunt destul de matura, iar decizia aia inseamna ca imi va  face bine. Iar daca prin ramasul langa el eu nu voi fi bine, atunci prefera sa plec, desi asta l-ar distruge psihic. Asa ca la o cearta urata, dar urata, in care ne-am spus cele mai urate lucruri pe care le-am spus vreodata am hotarat sa plec. Mi-am pus bagajele la usa sa plec. Iar singurul lucru pe care l-a facut a fost sa ma ia  in brate. Atat! Stiam amandoi ca asta e suficient sa ne amintim cat de copii suntem uneori, dar cat de mult ne iubim, cat “magnetism” exista intre noi. Si de atunci amm hotarat ca indiferent de cearta, de opinii diferite, de suparare sau frustrare, sa nu mai ajungem la astfel de discutii. Si am reusit! (Fac aceasta paranteza pentru ca  oamenii au impresia ca totul trebuie sa fie roz ca sa functioneze, ca asta inseamna  iubire adevarata sa gasesti pe cineva pe aceeasi lungime de unda, sa fiti de acord intru totul etc.. Pe cand nu e asa, cel putin dupa parerea mea. Cred ca  daca vezi in omul de langa  tine cateva lucruri care iti sunt necesare, cu restul puteti lucra, daca va  doriti suficient de tare.

Iar cand am intrat in al saselea an au inceput oboseala, starile lui de rau, pierdutul echilibrului, astfel incat si-a rupt de vreo 3 ori piciorul etc.. Evita doctorii cu ardoare, ura spitalele si nu concepea ca el, stalpul familiei, sa aiba probleme de sanatate. A fost nevoie sa imi pun (iar) bagajele la  usa ca sa il pot face sa  mearga la doctor. Si a mers… Stiti sentimentul ala  de “iepure in lumina farurilor”? Cand e atat de surprins incat nu se poate misca, nu poate gandi si ramane fix pe loc? Asa am ramas noi doi in momentele alea. Si inca o data au iesit la iveala diferentele noastre de opinie. El pe de o parte un barbat puternic in afara, dar inauntru speriat de ce se poate intampla, dar fericit ca pana atunci si-a trait viata cum si-ar fi dorit. Eu ametita de toate vestile din ce in ce  mai grele care apareau, dar pe interior neacceptand ca se termina aici si furioasa ca nu, nu si-a trait viata si mai are multe de vazut si simtit. Dar peste toate astea, impreuna, ne-am mobilizat cum am putut mai bine. Si inca  o data ne-am dat  seama ca daca iti doresti ceva suficient de tare, e posibil sa nu il primesti 100%, dar daca  lucrezi cu ceea ce ai, vei primi si pe jumatate, dar recunostinta pentru acea jumatate este nepretuita. Iar urmatorii 5 ani ne-au demonstrat in continuare, ca indiferent de cat de greu iti va  fi, daca iubesti un om cu adevarat nu iti va  parea sacrificiu orice ai face pentru el. Si te adaptezi. Iar omul pentru care faci atatea lucruri, iti poate arata in continuare cat te iubeste, facand lucrurile de care este capabil la momentul respectiv. Iar asta poate insemna chiar si un simplu buchet de flori de camp, cumparat din fata blocului, intr-un drum de 30 minute, care unui om sanatos i-ar lua 5 minute.
Incredibil cum un singur om si 10 ani langa el te pot schimba atat de  mult. Incredibil cum poti fi atat de norocoasa sa iti intre in suflet un om pentru care orice, dar orice “sacrificiu” sa iti para nimic.
This is love! This is real love!

Advertisements

3 thoughts on “Doar…iubiti!”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.