Tabara Dorului

Desi fac parte din oamenii care au alaturi multe rude, multi prieteni, pe tot parcursul bolii lui T, dar mai ales dupa moartea lui, nu m-am simtit pe deplin inteleasa. Oricat de buni au fost oamenii, oricat au empatizat, tot m-am simtit singura, pentru ca nimeni nu se poate pune cu adevarat in locul tau. Da, pot fi alaturi de tine cu o vorba buna, cu o supa calda la nevoie, pot sa iti transmita ganduri pozitive, sa spuna o rugaciune, dar in spatele usilor inchise tot singura am ramas. Initial cu lupta  mea cu sistemul, apoi cu lupta mea cu mine, dandu-mi seama pe parcurs ca pierd teren in fata mortii. Si este normal sa fie asa, oricat de mult empatizam cu cei din jurul nostru, fiecare dintre noi are o viata de continuat, nu ne putem arunca intr-un gol care nu ne apartine.

Intr-un final am pierdut, nu numai lupta, ci si increderea ca o sa fie bine, ca o sa mai fiu om intreg vreodata in viata asta. Iar fiecare mesaj de la  fiecare om a contat la un moment dat, dar cea mai mare insemnatate, pentru mine, au avut-o oamenii care au trecut prin fix aceeasi situatie, iar acum sunt bine. Bine este un cuvant relativ, dar macar pot spune ca  duc o viata normal, se uita cu nostalgie in trecut, dar cu oarecare incredere spre viitor. Al doilea mare, dar mare progres,  a fost iesirea in lume, in parc, la o cafea cu o prietena, la munte cu S, la mare cu prietenele si copiii lor. Iesirea oriunde! Iar toate aceste guri de aer mi-au facut atat de mult bine, incat tot binele s-a reflectat si in copilul meu. Mi-am dat seama atunci ca asta este adevarata terapie pentru amandoi, reconectare, dar si castigarea increderii ca suntem o echipa, care priveste spre viitor, desi in trecut lucrurile nu au stat deloc roz. A fost totodata o dovada pentru copilul meu, ca  nu, lupta nu se incheie aici si ca oricat de greu ne-a fost, oricat de multe lucruri s-au daramat in jurul nostru, oricat de multe ambulante au parcat in fata blocului nostru, oricat de multe ore au fost petrecute prin spitale, viata nu este numai despre asta. Viata poate fi despre iubire, iubire adevarata care poate incepe din prima secunda cand ai cunoscut un om, dar care tine pana in ultima secunda a vietii lui. Poate fi despre oameni frumosi care muta muntii din loc sa faca minuni pentru cei din jurul lor, poate fi despre un mesaj la 4 dimineata in care cineva scrie ca e alaturi de tine si stie prin ce treci, poate fi despre soare, mare, vacante, trotinete in parc, tort si multe, dar multe zambete. Iar astea se aduna, acolo, in subconstientul unui adult, dar formeaza cu adevarat pentru viata, un copil.

 

Insa cateodata ma gandesc ca am fost norocoasa, ca stiind oarecum de faptul ca la un moment dat voi ramane doar cu S, am asezat lucrurile incat sa ne fie mai usor, sa avem un camin al nostru, iar copilul sa nu duca lipsa de multe. Dar exista oameni pe care viata ii ia total pe nepregatite, asa cum ne-a luat pe noi acum 6 ani. Iar oamenii aceia nu au timp de reactie si pur si simplu sunt pusi la pamant, apoi liniste… Pentru copii este un adevarat soc sa se trezeasca intr-o dimineata si sa afle ca mama nu mai e, sau tata… Din momentul acela, chiar din momentul acela, invata ce inseamna cu adevarat viata, cand isi primesc in piept cel mai dur diagnostic,acela ca vor trai fara un parinte, care pana atunci era pentru ei poate totul. Multora li se ingreuneaza instant viata, chiar si din punct de vedere financiar, cand un venit in minus in casa inseamna enorm de multe lucruri interzise, limitandu-se la lucruri de baza, care sa le asigure existenta de zi cu zi. O vacanta, o iesire in aer liber deja devine un lux, pe care unii dintre noi il considera ceva obisnuit. Stiti sentimentul ala pe care il aveti cand va treziti dimineata si va  ganditi ce ati face? Paaai, hai la munte! Ei, oamenii acestia nu il au, deloc, deloc.

Dar, cum in viata am intalnit oameni care se gandesc la toate, asa am intalnit-o pe Mihaela, femeia puternica din spatele asociatiei Exista viata dupa doliu. Mihaela s-a gandit ca o asociatie care sa imbine sprijin terapeutic cu o tabara de copii crescuti in familii monoparentale, poate face minuni.

Si chiar asa este. In aceste tabere copiii primesc sprijin terapeutic, dar fac si jocuri de familie, de grup, viziteaza locuri noi, ies din zona lor de zi cu zi. Totodata vad ca  in jurul lor nu sunt numai ei in aceasta situatie, nu se mai simt discriminati de viata, de soarta, de vreun Dumnezeu. Am vazut poze din taberele trecute si mi s-au umplut ochii de lacrimi vazand atatia copii, care cresc fara un parinte, dar si de lacrimi de fericire vazandu-le zambetele pe chip dupa o astfel de experienta. Cred ca zambetul unui copil este un adevarat etalon pentru munca acestei asociatii. Asa ca am decis sa ma alatur lor, sa dam drumul faptelor bune, dar mai ales sperantei spre viitor.

Stiu ca ma citesc oameni buni, mai stiu ca in lista de prieteni am la fel de multi oameni buni, asa ca daca voi credeti ca puteti sprijini in vreun fel asociatia, va rog sa imi scrieti. Voi lasa modalitatile pentru donatie mai jos, dar suntem deschisi la orice sugestie care ar putea aduce un strop de bucurie pentru copii:

1) în contul asociației Exista viata dupa doliu, cu mențiunea “donație Tabăra”- RO15RNCB0048125941770001, deschis la BCR Brăila

2) cu cardul (fără niciun comision!) aici: https://www.bursabinelui.ro/BursaBi…/Proiecte/Tabara-Dorului

 

Pentru ca faptele bune nu se fac numai de Craciun!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.