Un an de doliu

Ce am invatat intr-un an de doliu?
Sa incepem din noaptea in care am aflat ca el a murit. Am invatat ca te poate suna cineva cu un numar necunoscut, iar tu sa stii dinainte de a raspunde ca te suna de la spital sa iti spuna ca s-a dus. Da, s-a dus este un termen pe care il vei folosi multe luni de zile, evitand termenul a murit, tocmai ca nu vrei sa accepti ca el nu mai este. Iar cand ti se spune in telefon ca gata, s-a intamplat ceea ce tu incercai sa eviti de ani buni, poti simti ca s-a rupt ceva care nu se va mai intoarce vreodata, ca ai esuat in cel mai oribil mod posibil si ca de acum inainte familia voastra inseamna doar 2,tu si copilul. Si sa te simti atat de ingrozitor incat nici macar o lacrima nu poti scoate, dar te asezi din nou pe parchetul rece din casa si continui sa te joci alaturi de copil privindu-l si intrebandu-te cu ce ai gresit in viata asta de fix voua vi se intampla nedreptatea de acum. Si ai putea sa fii furioasa, suparata, dezamagita, dar toate astea sunt inlocuite de sentimentul de gol. Urmeaza zile in care trebuie sa bifezi obiceiuri, cumpărături, copil dus in continuare la gradinita. Si dupa aceste zile te trezesti într-o biserica, inconjurata de multi oameni, multi dintre ei necunoscuti. Te uiti la ei, la capela, la el si te simti ca intr-un film prost. Ai nici 27 de ani si singurul motiv pentru care ar trebui sa fii într-o biserica ar fi o nunta, sa fii mireasa si sa va legati iubirea in fata lui Dumnezeu. Acelasi Dumnezeu care te-a adus la o inmormantare. Ai invatat ca doliul nu inseamna haine negre si închis in casa pentru restul vietii, poti sa fii distrus chiar si cand esti cu zambetul pe buze si vizitezi locuri si oameni noi.

Te miri si te simti vinovata pentru toate lucrurile, intamplarile posibile din viata asta, chiar daca in exterior pari mai bine ca oricine altcineva. Iar cateodata te si miri tu ca esti bine, avand in vedere ca inainte de asta te gandeai ca posibil o sa mori si tu odata cu el. Habar nu ai ce te asteapta, nu stii ca starea de amorteala de pana atunci o sa se duca in curand, iar toti cei 5 ani de lupta ascunsi sub pres au ars ca un foc mocnit. Si apar atacurile de panica, nici nu știai ce e cu ele, cum arata, cum se simt. Dar in curand iti vor deveni atat de cunoscute incat vei adormi cu gandul la ele, te vei trezi cu gandul la ele. Si realizezi ca daca pana atunci 5 ani de spitale, medici, medicamente, chimioterapie, copil purtat in sistem in timp ce tatal isi ia tratamentul care ii prelungeste viata, ti s-au parut horror, un atac de panica de numai zece minute echivaleaza cu toate astea puse la un loc sau si mai mult.Continui sa dormi 2-3 ore pe noapte cu zeci de treziri. Si te tarasti la munca doar pentru a nu mai sta in casa in care ati locuit toti 3,apoi te tarasti inapoi doar pentru a nu mai sta in preajma oamenilor care te fac sa zambesti. Pentru ca da, la un moment dat simti vina pentru orice gura de aer, pentru orice zambet, mancare buna sau mers in parc cu copilul. Satula de atatea atacuri de panica, in care 5 minute inseamna o viata intreaga de suferinta, decizi ca gata, nu mai vrei. Nu mai vrei sa mănânci, sa mergi, sa existi. Si continui cu ultimele puteri sa te tarasti la munca, doar pentru a nu te vedea copilul in halul ala acasa. Si pentru ca unii oameni au avut incredere in tine si ti-au dat o sansa, chiar daca tu nu ai dat tot ce aveai mai bun la momentul respectiv. In continuare nu vrei sa mai existi si realizezi ca ceea ce iti doresti ti se poate indeplini într-o secunda, cand dupa multe ore de condus si plans te hotarasti sa te intorci spre casa. Si gonesti pe strada cu mult peste viteza legala si vezi ca acelasi lucru il face altul pe contrasens. Numai ca el intra pe sensul tau si atunci iti dai seama ca el nu mai are timp sa traga de volan. Si hotarasti sa ridici mainile de pe volan, iti trece viata prin fata ochilor si te gandesti ce bine ar fi sa nu mai doara, sa nu mai fie nevoie sa treci nici macar prin 2 minute de atacuri de panica. Dar cu ultima speranta, aflata adanc in tine, tragi de volan spunandu-ti ca nu e timpul. Ca mai ai de stat aici, nu e timpul. Constati atunci ca dupa cateva secunde in care totul putea sa se termine tragic, reincepi sa lupti asa cum ai facut-o in tot acest timp, chiar daca speranta ta e sub nivelul marii, iar asteptarile de la tine sunt 0. Dar poate ca e mai bine sa fim surprinsi cateodata si sa nu asteptam prea mult, ca apoi sa fim dezamagiti de ceea ce nu s-ar intampla.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.