Copiii nostri, nu ai statului

Astazi am ramas acasa cu S, pentru ca nu se simtea bine si am spus pas cresei. Trecand peste starea lui generala s-a adaugat si o usa trântita peste unghia degetului mare de la mana dreapta. Timp de o ora a plans si suspinat in bratele mele, pana a adormit de epuizare. In timp ce il leganam, incercand sa ii alin cumva durerea ma gandeam cat de greu e pentru unii oameni, care isi țin in brate copiii bolnavi, unii chiar grav, nestiind incotro sa o apuce sa ii vindece. Si mi-am mai adus aminte de mine si de T, de aceeasi disperare de a gasi solutii care sa il faca bine. Apoi a intervenit furia asupra sistemului, ca ne-a ajutat cu aproape nimic in tot acest timp. Exceptand cativa medici, care au fost medici pana la capat, in adevaratul sens al cuvântului, totul a fost o lupta pentru supravietuire, asta insemnand bani, multi bani, relatii, interventii, zeci de ore de stat la cozi sau stat in trafic pentru cateva pastile care se gasesc in tot orasul, invatat sa fac tratament injectabil pentru ca o ambulanta venea dupa cel putin 2 ore de la primul apel, dupa multe insistente. Platit om, care sa aduca tratament special tocmai din Cuba, comandat medicamente din Canada. Asta pe multi bani! In timp ce statul i-a oferit o minunata pensie de handicap a carei valoare mi-e si rusine sa o pun pe hartie…

 

In schimb, acelasi stat hotaraste sa arunce banii pe fereastra, in campanii electorale, pe referendumuri inutile. Acelasi stat este mai preocupat de definitia unei familii traditionale, decat de copiii din orfelinate, de bolnavii care nu au cu ce sa isi cumpere o aspirina, de mamele care isi cresc singure copiii, de aceleasi mame care nu pot pleca din relatii abuzive si prefera sa incaseze pumni si umilinte zilnice. Pentru ca pentru stat si pentru multi dintre noi de fapt asta conteaza, ceea ce face fiecare si cu cine in dormitor, nu daca dupa ce inchizi usa casei ai ce sa le oferi copiilor de mancare cunoscand taxele si preturile umflate pana la cer. Asta e problema grava a Romaniei, daca vede pe strada un barbat de mana cu alt barbat, sau o femeie cu o alta femeie.

 

 

Si m-am intors cu gandul la S, care inca suspina in bratele mele si mi-am adus aminte ca atunci cand am decis sa il am mi-am promis ca il voi iubi indiferent de culoarea parului, daca va semana cu mine sau nu, daca va fi baietel sau fetita, indiferent de temperament si alegerile pe care le va face in viata. Pentru ca asta inseamna un parinte, sa fie in spatele copilului indiferent de orice. Atunci cand “il primesti” copilul nu vine cu un asterisc deasupra capului, iar in caz ca va face X lucru de-a lungul timpului, imi pare rau, esti renegat, aia e!

 

Si atunci ganditi-va ca toti suntem copiii cuiva, iar un parinte nu si-ar dori sa aiba un copil hulit pe strada, aratat cu degetul sau declarat anormal, doar pentru ca nu corespunde cu principiile noastre. E o lume mare, avem loc sa evoluam impreuna, sau separat, daca nu ne convine. Iar daca S va veni vreodata la mine cu o astfel de veste, cu orice veste, va sti ca este acceptat asa cum e, singurul lucru pentru care imi pare rau e ca s-a nascut in tara gresita. Si tot mai des cred asta!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.