Un salt pentru viata

Ma tot gandesc de cateva zile despre ce sa fie primul articol pe blog. Ce ar putea sa ma reprezinte cat mai bine astfel incat sa ne “cunoastem”… Avand in vedere ca inca sunt sub efectul adrenalinei o sa va povestesc de cea mai tare, incredibila, neasteptata experienta, si anume – saltul cu parasuta.  Da, da, ati citit bine, saltul cu parasuta. Cei care ma cunosc stiu despre mine ca sunt mama sigurantei, mama care isi leaga copilul in cinspe centuri atunci cand il pune in scaunul rf de masina, tipa care verifica sa fie inchise usile, geamurile, gazele, apa, atunci cand pleaca de acasa. Si totusi am sarit cu parasuta de la 4000 m. Iar pentru asta am ales o zi speciala, draga sufletului meu, 19 iulie.

Experienta a inceput de dimineata cand am inceput sa ma pregatesc pentru a merge la aerodrom. Am inceput sa ma imbrac, parca nimic nu imi venea bine, parca nimic nu era potrivit pentru un asemenea lucru. M-am trezit imbracata asa cum rareori o fac, in roz si negru si atunci am realizat cat de bine ma reprezinta aceste doua culori. Rozul este veselia mea, zambetul cu care ma trezesc dimineata si cu care adorm seara, zambetul pe care incerc sa i-l ofer fiecarui om cu care interactionez, chiar si daca este vorba despre un paznic de la poarta, un om care coboara din tramvai sau florareasa de la coltul strazii. Iar negrul reprezinta o parte din mine acum, o stare de care imi doresc si lupt sa scap, un sentiment care ma apasa si prin care e necesar sa trec, oricat de tare mi-as dori sa il ocolesc. Dar trecem peste aceste detalii si plec spre aerodrom. Sa va povestesc ca imi tremurau picioarele pe pedala de acceleratie, m-am ratacit astfel incat am intarziat jumatate de ora? Ma si gandeam ca nici cu Waze-ul nu ma inteleg, dar eu ma arunc de la 4000 m.

Intr-un final ajung la aerodrom, completez actele necesare si astept…astept..astept…La cote maxime era stresul si ma gandeam ca nu o sa reusesc sa fac asta, oricat de viteaza m-am dat eu in fata prietenilor. Dupa un interviu facut de cameramanul lor, am urcat in avion impreuna cu alti oameni. Oameni relaxati, cu zambetul pe buze si dornici de experiente tari. Eu numai relaxata nu eram, cred ca o lua razna aparatul de tensiune daca mi l-ar fi pus cineva pe brat.

Cand am ajuns la inaltimea dorita s-au deschis usile si instant oamenii au inceput sa sara din avion, iar eu m-am trezit atarnand de el, cu instructorul in spatele meu, care astepta. Efectiv nu imi aduc aminte acele secunde in care m-am ridicat de pe bancheta avionului si am ajuns atarnata  acolo,la inaltimea aceea, in zgomotul acela asurzitor. Si atunci s-a intamplat cel mai cel lucru din viata mea, saltul in gol, in nori, unde nu vedeai la 1 metru in fata ta. Senzatia de necunoscut, de a sti ca esti deasupra norilor, de a sti ca in sfarsit ai lasat controlul in seama altcuiva este de neimaginat. Se intampla totul atat de repede si parca dureaza o vesnicie. Cazi in gol si tot cazi si iti doresti  sa ramai acolo cel putin o viata, sa simti libertate, adrenalina si senzatia ca nimic urat nu te poate atinge. Atunci realizezi, uitandu-te in jos, cat de mici si cat de agitati suntem noi. Cat de liniste e acolo sus, la un moment dat, si cat de mult zgomot urmeaza sa fie atunci cand calci pamantul.

Si ajungi jos, cu inima batand aproape sa iti sara din piept si retraiesti momentul pana cand te epuizeaza toata acea adrenalina…

Uitandu-ma in spate imi dau seama cat de mult se aseamana saltul cu parasuta cu viata fiecaruia dintre noi. Cati nu avem parte de momente agitate in viata noastra, urmand sa ne aruncam in gol la un moment dat? Cator dintre noi nu li s-a intamplat sa se arunce cu capul inainte intr-o situatie, sa simta adrenalina data de faptul ca nu stiu cum o sa se termine si totusi sa ajunga la finalul ei plini de incredere ca pot sa treaca peste orice obstacol? Si pe cati dintre noi ne epuizeaza toate aceste trairi si totusi sa vrem sa o luam de la capat dornici sa cunoastem mai multe, dornici sa devenim mai puternici?